Noi toți - eu, Mi-yeon, Barosul și chiar mama - eram niște foști condamnați, prinși din urmă de trecutul nostru și purtând stigmatul eșecului. De ce nu era nimeni normal în casa aceea? Chiar era atât greu ca familia noastră să ducă o viață normală? O legătură apropiată între frați, copii sănătoși și curați, grijă și considerație reciproce, membri blânzi și sinceri ai familiei, cine bogate, pline de iubire (,, Mama, încearcă să amestece niște orez în scoică. Nu e deloc sărată și sunt o grămadă de icre. Da, e delicios. Tată, încearcă și tu!") Eram curios să aflu ce anume fac oamenii normali ca să aibă parte de o astfel de fericire. Trăiau oare într-o piesa de teatru plină de ipocrizie? Să fi fost de fapt acea fericire doar o iluzie goală, posibilă doar în filme și cu neputință de obținut în viața reală? "
"Fuseseră căsătoriți zece ani. Li se născuseră doi fii; o febră puerperală îi răpise, în trei zile, pe mamă şi pe ultimul ei prunc. În trei zile ale acestei veri minunate, fericirea lui se năruia. Florence fusese transportată la clinică îndată ce nașterea se dovedise dificilă, iar mâinile lor nu se desprinseră în orele acelea cumplite. Revedea capul chel al medicului, halatul lui alb cu buzunarul rupt, forcepsul scânteietor. Nările lui încă respirau mirosul de cloroform. Copilul nu supraviețuise. Florence Somnola, inconștientă fără îndoială, cu chipul roșu şi ud, iar el îşi amintea că undeva o flașnetă cânta Dunărea Albastră. Deodată fusese smuls de lângă soţia lui. Se sfârșise. Ea nu mai deschisese ochii, nici nu mai rostise un cuvânt. Viaţa îi părăsea trupul viguros fără ca ea să facă nimic pentru a o reține. Două zile şi două nopți îi despărțea deja de acel abis."
" Trebuie să lăsați la o parte sentimentele, lăsând să se manifeste doar inteligența. Cu cât va fi mai redusă participarea emoțională la activitatea dumneavoastră, cu atât mai reușite vor fi rezultatele ei."