Iarnă căzută-n genunchi – Dan Claudiu Tănăsescu/ Editura Velvet Story

Autor: Dan Claudiu Tănăsescu

Titlu: Iarnă căzută-n genunchi

Pagini: 205

Editura Velvet Story, anul 2020

„Firele de iarbă răsărite prin şanțurile ce mărginesc șoseaua
aurncau sclipiri de foc în bătaia soarelui de primăvară. Mirosea a
pământ dezghețat. Era miez de zi cu adieri călduțe, în care pluteau
miresme de viorele și brebenei.
Ioana, plecată mai devreme de la școală, se grăbea să ajungă cât
mai repede acasă, să-și arunce uniforma şi să sape cele cấteva
brazde sădite în grădină de mâinile ei. Îi plăcea să simtă în nări
mirosul umed al pământului proaspăt scormonit şi, mai ales, plutirile îmbătătoare ale sevei ce mustea din tulpinile firave.”

Iarnă căzută-n genunchi, un roman care cuprinde esenţa iubirii, sacrificiului şi dăruirii. Cartea a prins seva vremurilor de demult, a acelor timpuri pe care le ştiu prin intermediul străbunicii şi bunicii mele. Vremuri atât de dure dar care au un farmec aparte. E ca trandafirii cu spini. În pofida faptului că povestea este o ficţiune, odată ce ai făcut primul pas printre rânduri, ai uitat cu desăvârșire că ceea ce ai tu în mână nu este real. Autorul a prins totul atât de bine, de la vocabular la expresii originale, iar arta peisagistică fiind una în care paşii şi mintea ta simt adevărul din spatele cuvintelor, cultura oamenilor, viaţa lor de zi cu zi. Totul a fost minunat! Această carte am simțit-o cu tot sufletul meu. Am pășit în amintiri, în vremuri când sufletul unui copil era plin de râsete, bucurie, fericire… Am pășit în locul unde sufletul și inima mea au rămas și vor rămâne pentru totdeauna. Am pășit în amintirile mele, ale bunicii și străbunicii, în mireasma florilor, a pădurii, a libertății. Acolo unde zâmbetul și ochii unui vârstnic sunt ca o gură de apă rece, ca razele soarelui ce îți încălzesc inima și trupul. Nu pot să o separ de mine. Știu, ar trebui să fiu profesionistă, să fiu obiectivă. Am încercat să mă separ de ea, însă nu am reușit. Până acum o singură carte mi-a dezbrăcat suflet, și aceea este cartea rusului Mihail Bulgakov, cu toate că genurile literare sunt diferite, dar emoția lor a dat glas cuvintelor așternute cu pasiune, iar aceasta este a doua. Am crescut cu povești, cu dorul și visele din privirile bătrânilor. Așa cum se spune, sunt o fată de la țară. Și mă mândresc cu asta. Cu toate că de-a lungul anilor m-am mutat dintr-un loc în altul, sufletul meu a rămas în casa bunicii. Mereu m-am întors acolo. Copilăria am petrecut-o în preajma bunicii paterne, ea a fost și este ființa care face parte din existența mea. Această carte mi-a trezit atâtea amintiri încât am fost asaltată ca un tsunami, mi-a adus zâmbete, lacrimi, doruri etc. M-a asaltat amintirea cu moara, zarva de glasuri de oameni, nechezatul cailor, zgomotul morii, plăcerea cu care îmi băgăm mâinile în sacul cu făină la così, bunica cu zâmbetul mare se uita la mine și spunea ,, E mai multă făină pe tine decât în sac!” De ascunzișurile din gluga de coceni sau căpița de fân, de prima experiență în care am tras cu arma, de fericirea cu care tata m-a urcat pe spatele calului, aveam vreo 5, 6 ani, să-l simți sub tine e ca un afrodiziac, mușchii lui se simt sub tine ca valurile marii, legănatu-l trupului tău cu al lui se prind în bătaia inimilor, ești una cu el, acolo nimeni nu deține puterea, ci este o simfonie a sufletelor ce se dețin unul pe altu’. De mireasma pădurii și a florilor. Întinsă pe pătura frunzelor uscate și înconjurată de flori și mirosul ierbii verzi privești razele soarelui ce se joacă prin crengile copacilor, în liniște auzi foșnetul insectelor, cântecul păsărilor, mângâierea vântului pe obraji, iar zâmbetul nu poate cuprinde bucuria sufletului, țipetele ce fac dansul renașterii cu cântecul pădurii. De toate năzdrăvăniile pe care le făceam, prindeam insecte ale pădurii să-mi sperii mama, de zâmbetul tatei la nebuniile pe care le făceam. De ascunzișurile în gradina cu flori a bunicii, acoperită cu un cearceaf să-mi sperii surorile și verișorii, nu pot uita mireasma florilor, calmul lor, mi se păreau niște uriași parfumați care mă ascundeau. Adăpatul cailor era o plăcere atât de mare, nu ai cum, sunt ființele cele mai curate și expresive. Iubirea lor stă ascunsă în muntele de mușchi și forță. De serile în care bunica ne spunea mii și mii de povești, cele folclorice, cele reale din copilărie, despre iubiri pierdute, despre grupuri de hoți, despre invazia rușilor, cine a rămas, cine de cine s-a îndrăgostit, cine pe cine a pierdut. De iernile în care îl pândeam pe bunicu când mergea să de-a la animale și începeam împreună lupta în nămeții mai mari ca mine, de momentele în care diminețile începeau în pijamale, la răsăritul zorilor, afară de unde luam țurțuri de la streașina casei pe post de săbii, la final ajungeau mâncați. Chiar și acum la maturitate absorb cu nesaț toate poveștile bătrânilor. Nu am să uit niciodată imaginea unei bătrâne pe prispa casei cu gard alb, părul alb ca neaua, prins într-un coc în creștetul capului, stând pe un scaun cu spătar înalt, privirea plecată în amintiri, ochii visători, zâmbetul cu dor, de parcă pășea pe covorul amintirilor, aștepta întoarcerea cuiva. Am rămas încremenită, uitându-mă la ea. Mă furnicau tălpile și degetele de la mâni de a merge și a mă așeza lângă ea, de aş atinge-o și ruga-o să-mi dezvălui gânduri ei în cuvinte, să mă ducă în amintirile, în licărirea privirii și zâmbetului ei. Atât de multe amintiri încât îmi tresaltă inima. Mă opresc aici cu amintirile, pentru că nu este vorba despre mine, ci despre carte. Am vrut să scot în evidență cât de minunate sunt genul acesta de cărți. Dacă autorul are îndemânarea de a cuprinde în cuvintele lui nestemata realitate și originalitatea acelor vremuri, este cu atât mai specială. Iar autorul Tănăsescu a îmbălsămat sufletul cărții cum rar am întâlnit. Mai am o autoare pe care o pot încadra în acest gen de literatură pe care am savurat-o cu nesaț, este Angela Dumbravă. Această carte pur și simplu m-a făcut să simt tot, fiecare cuvânt, fiecare propoziție, fiecare personaj, fiecare trăire a lor. Pentru mine toată cartea a prins viață. Am râs, am plâns, am fost cuprinsă de entuziasm, am așteptat cu sufletul la gură să văd ce se va întâmpla. Am fost cuprinsă cu totul de frumusețea, simplitatea, originalitatea și parfumul acelor vremuri. De câte ori mă gândesc la ea inima începe să-mi bată ca nebuna. Autorul prin cuvinte a țesut magia purității, vremurilor de demult, iubirii inocente și pure a acelor vremuri, a țesut duritatea, omenia, sacrificiul, onestitatea, diplomația, dăruirea în cuplu, cu o așa migală și pasiune încât ești transpus în acele timpuri de parcă chiar tu iei parte la acţiune, dar nu în ultimul rând, a transpus esenţa rurală, viaţa de la ţară, viaţa cu educaţia, înțelepciunea şi personalitatea oamenilor, puterea de luptă, duritatea vieţii şi a acelor timpuri. Insă nu a trecut cu vederea partea comică, pe care a introdus-o cu măiestrie, exact acolo unde trebuie şi cât trebuie, iar asta mi-a plăcut foarte mult. Cu toate astea cartea îţi depășește aşteptările, nici prin cap nu-mi trecea ce va urma. Începutul este unul plin de peisaje, umor, uneori şi melancolie, te introduce într-o lume dură dar şi plină de farmec. Însă, continuarea m-a lăsat fără cuvinte. Pe parcurs am avut parte de elucidarea unor secrete, destăinuiri neaşteptate, şi cu o acţiune în care te pierzi cu o aşa uşurinţă încât uiţi de timp. Finalul a fost unul care m-a lăsat în lacrimi. M-am supărat puţin că a fost aşa, însă acolo a stat farmecul cărţii. Cartea este una pe care cu greu o poţi uita, chiar deloc, dar finalul are grijă să se asigure că nu o vei uita niciodată. Genul dramă este unul din preferatele mele, introdus acolo unde trebuie şi cum trebuie, face minuni dintr-o carte, dă viaţă poveștii, o însuflețește, combinat cu genul historical, cartea prinde căldura unui foc ce mistuie tot în calea lui.

,,Brică mâna caii în galop spre casa babei Sina, o bătrânică ce nu-și
mai ştia anii, gazdă bună de hoți. Aici trăgeau întotdeauna când plecau de la Simion negustorul, la marginea târguşorului, în casa scundă și aplecată spre spate, ce aștepta parcă să se prăbușească. Baba Sina, slabă şi creață, avea ochii vicleni, mâini cioturoase și un picior mai scurt din naştere. Cocoşată, bețivă și hrăpăreață, fuma tot timpul dintr-o pipă lungă cu capac de argint, tuşind şi scuipând după fiecare fum. Făcea tot felul de băuturi spirtoase amestecând sumedenie de ierburi și rădăcini culese din cimitir.
Brică şi ai săi se instalară într-una din camere. Odaia cu pereți
afumați, nevăruită de când casa, avea o masă lungă cu picioarele
bătute în pământ. Odată Brică, vrând să mute masa și neputând, a
întrebat-o:
– Ce dracu’, babo, de ce-o bătuși în pământ?
Baba îl privi drept în ochi pe hoț, își strânse buzele zbârcite, ca
pe o pungă adunată la gură, și-i spuse şuierând :
– Ca să nu mi-o fure hoții, că ai dracu’ mi-au furat-o o dată!
– Ei, cum?!
– Uite-aşa! S-au îmbătat ca niște porci și, după ce au scos-o din
casă, au pus-o în stradă și s-au urcat toți pe ea, s-o rupă, nu alta.
și după aia au început să fluiere ca trenu’.
Cum ca trenu’?!
Unii pufăiau, alții fluierau, ca la balamuc!
– Şi? o întrebă Brică, râzând.
– Nu râde ca prostu’! Până nu le-am aruncat apă fiartă în cap,
nu mi-au dat masa. Acu’, continuă bătrâna, s-o mai ia cineva dacă
poate, că i-am îngropat picioarele, de o juma de metru!
Mardare şi ceilalți din bandă așteptau, Brică scoase din sân o
grămadă de bani. Punându-i pea masă, începu să-i împartă.”

Cartea are foarte multe personaje, majoritatea dintre ele sunt în centrul acţiunii, având legătură între ele. Toată povestea începe într-un sat, acum mult timp. În acele vremuri când boierii încă dețineau pământurile, era simbria, când moșierii aveau administrator ce se ocupa de toate proprietățile moșierului. În acele timpuri în care legea se făcea după ureche, după interese, în acele timpuri în care cinstea unei domnișoare era sacră, odată pierdută, fata era osândită pentru întreaga viaţă. Povestea începe de la Păun. După o tinereţe zbuciumată şi plină de fără de legi, şi o iubire pierdută, Păun ajunge administrator la prinţul Bardescu, se căsătorește cu Angelina, împreună au şase fete, Ioana, Ruxandra, Sandra, Zoe, Livia şi Tanţa. După câţiva ani de la căsătorie, Păun aduce un băieţel pe numele de Mardare, dându-l în grija celui mai bun prieten al său, grecul Kir- Veriadi Carpuzis, să-l crească, fiind bun la casa omului. Nimeni nu bănuiește de unde la adus Păun pe băiat şi cei cu el. Anii trec şi Mardare crește alături de Kir, fiind câteodată caftit de acesta, pe principiul educației, să nu care cumva să iasă din el vreun pungaș, câte una după ceafă, câte una pe spinare, nu prea tare că îl doare. Într-un din zile, Mardare se revoltă împotriva lui Kir şi a tratamentului acestuia, şi lucrurile o iau razna. Kir se alege cu o lovitură, Mardare de frică că l-a omorât pe Kir fuge, şi ia cu el şi nişte bani. Fuga lui îl duce în preajma bandei de hoţi a lui Brică. Fără de legile din gaşca lui Brică nu-i fac bine lui Mardare, acestuia nu-i place ce se întâmplă, o mai cunoaște şi pe baba Sina, aceasta îi mai face şi o făcătură şi-un descântec, ce-i dau lui Mardare coșmaruri şi fiori reci pe șira spinării. La un moment dat Mardare se decide că este timpul să fugă, mai ales după ce scăpase ca prin urechile acului la una din ispravele găștii lui Brică, unde Mardare reuşeşte să-l scape pe morarul Nică de la moarte şi în acelaşi timp nici Brică să nu afle. Decizia lui Mardare de a se preda poliţiei îi aduce ghinionul la fiecare pas. Acesta fiind căutat de poliție pentru furtul de la Kir. Nici prin cap nu-i trecea lui Mardare că odată ce a avut de-a face cu sergentul Stanică şi şeful de post Chiţu, viaţa lui va lua o întorsătură şi mai rea. Mardare se alege cu arestarea, Chiţu încearcă să-i pună în cârcă lui Mardare şi o crimă, pe motivul de a fi promovat şi trimis la Bucureşti. Mardare este bătut de Stanică la tălpi până este doar carne vie, făcând cangrenă la degetele de la picioare, iar puroiul începe să plece prin sânge. Doar cu milă de la Dumnezeu acesta scapă cu viaţă, primind şi ajutorul lui Kir şi a lui Păun, care i-au fost alături. Mardare ia doar câteva lui de închisoare. Aici ceea ce mi-a plăcut este că Păun şi Kir, fac tot ce pot să-l aducă acasă sănătos şi întreg. Anii petrecuți împreună au format o legătură ca între tată şi fiu între Kir şi Mardare. Viaţa lui Păun nu a fost una doar presărată cu petale. Încercările la care este supus te fac să apreciezi personajul. Teama de a-şi pierde soţia şi apoi una dintre fiice, te ţine cu sufletul la gură. Farmecul cărţii a venit şi de la momentele comice dintre Păun, prințul Bardescu, intendentul Jean Dubon, Alex, Preotul, Niţă morarul etc. Care sunt savuroase.

,,Era târziu, trecuse de miezul nopții. Păun, înfundat într-unul
din fotolii, asculta orăcăitul broaştelor – melodie repetată conti-
nuu – împletit cu strigătul plângător al buhailor. Țipetele ascuțite
alc păsărilor de noapte pluteau ca niște chemări sfâșictoare. Din-
tr-un colț al încăperii un greier scârțâia, frecându-și de zor aripile
chitinoase.
Administratorul simțea o durere, ca un junghi, în dreptul inimii.
Mâinile îi erau scuturate de un tremur abia simțit şi carnea îi era
străbătută de frisoane. Încercase, întins pe o canapea, să adoarmă,
dar nu izbutise. Frânturi de gânduri îi smulgeau liniştea și-i dă-
deau o stare nemaiîntâlnită în toată viața lui. Una din fete – Ru-
xandra – zăcea grav bolnavă, și el, acum, se frământa neputincios
în fața destinului. Doctorul Cozma, care o trata pe fetiță, îi spu-
sese la ultimul consult:
– Păune, dacă nu moare, și eu fac totul să nu moară, rămâne,
oricum, schiloadă!
– Dar ce are? îl întrebase speriat Păun.
– Of, ce să aibă?! Paralizie infantilă! Izoleaz-o chiar din clipa
asta de celel
e o boală care se ia. Apucă-te și fierbe apa
de băut. Despre restul mai vorbim noi!
Medicul plecase. Păun, încă năucit de vorbele lui, se gândea în-
frigurat la viitorul Ruxandrei şi al copiilor. Îi era teamă. Nu găsea
cum să-i spună Anghelinei nenorocirea ce se abătuse pe capul lor.„

Aţi crezut că veţi scăpa şi de o frumoasă poveste de dragoste? E bine, nu, nu veţi scăpa! Partea aceasta m-a terminat complet. Chiţu are o foarte mare implicare în povestea de dragoste dintre Ioana, fiica lui Păun; şi Mardare. Iubirea lor este primită de Păun cu un categoric, nu! Trecutul îl împiedică pe Păun să accepte relaţia, nici mama lui Ioana nu este de acord, din cu totul alte motive, neştiind ce ascunde Păun şi care este relaţia dintre el şi Mardare. Obsesia lui Chiţu pentru Ioana, răutatea pe care o are pentru Mardare şi dorinţa acestuia de răzbunare asupra lui Păun, îl fac să ia cele mai proaste decizii. Decizii care aduc suferinţă, durere, lacrimi, disperare, pierderi… Chiţu contribuie la trecerea timpului celor doi îndrăgostiţi, este ca o găleată de apă peste focul iubirii și tinereţii, aprinde jarul durerii ce îi va cuprinde pe Ioana şi Mardare. Nu mi-a plăcut ultima parte a cărţi, nu din faptul că nu a fost bună, a fost minunată! Dar mi-a răscolit inima, m-a făcut să sufăr odată cu personajele, parcă mă durea inima la ceea ce s-a întâmplat.

Pe tot parcursul cărţii nu am avut nici măcar un minut în care să zic că m-am plictisit, că timpul trece greu sau să simt că ritmul acţiunii devine mai domol, mai lin, să pot să zic că iau o pauză pentru că acea parte din carte la care eram ar fi fost mai nesemnificantă, nici pomeneală. Acțiunea decurge într-un ritm constant, continuu, fără să te lase o secundă. Dacă la un moment dat ai impresia că ai descoperit un secret, că bănuii ce se va întâmpla sau ce va urma, nici că te înşeli mai mult. Te ia pe nepregătite, nu te aştepţi deloc la ce urmează. Te scufunzi şi cufunzi în mireasma şi iluzia unei poveşti din care la final ieşi atât de dureros de parcă te doar toate oasele, corpul şi inima. Textul de mai jos mi-a plăcut foarte mult.

,,Timpul aleargă spre zări necunoscute. Unii spun că-i o pasăre
cu aripi lungi și puternice, de care nu te poți ține decât atât cât mai
ai încă puteri. Alții, c-ar fi un vârtej amețitor în care anii se tot
ridică spre neînțelesele limpezimi ale cerului. Oricum, prin ani,
sufletul trece, frământându-se între îndoieli și bucurii, iar trupul,
firav ori puternic, se mișcă de colo-colo, biciuit de gerurile iernilor și scăldat în sudorile miezului de vară. Mai pui că de la tăierea buricului și până la țeapa morții, lovituri, huruituri, zgârieturi și răni de tot soiul scrijelesc ori rup plămădeala alcătuită din carne și oase. În ea stă, strâns ca într-un pumn înțepenit, zbuciumul ăla necunoscut ce pulsează prin toate ungherele trupului, şi care de fapt e viața! Ea îi mână pe unii să facă lucruri bune, pe alții să se apuce de rele. Iar între aceste depărtări se îmbulzesc, sfioși, ascultători și aplecați de umeri, cei ce trăiesc doar să se îmbuibe cu
miresmele pământului!
Şi aşa, fiecare își scrie istoria lui…”

Cartea o puteţi achiziţiona de aici – Velvet Story